Revolta lui Spartacus 73-71 I-HR

Spartacus  soldatul care a devenit gladiator si  gladiatorul care a devenit generalul care aproape a adus la distrugerea Imperiului Roman intr-o perioada in care Roma domina Europa.
A rămas în istorie drept eroul trac care a zguduit Roma din temelii şi care, alături de Hannibal, 100 şi ceva de ani înainte, a facut ca, prin acţiunile sale, cea mai mare forţă militară a lumii antice să fie la un pas de colaps.
Puţine se ştiu despre viaţa lui anterioară perioadei de sclavie în şcoala de gladiatori din Capua, un oraş roman situat la 25 de kilometri de Napoli. Cercetători moderni, precum Barry Strauss, preluând unele informaţii de la autori antici, opinează că Spartacus era trac din neamul medilor, ce îşi aveau aşezările în nord-vestul Bulgariei de astăzi.

Unele surse avansează anul 109 î.Hr., drept an al naşterii sale, însă informaţia rămâne incertă. Necunoscut rămâne şi numele său real, cel trac, ştiindu-se că numele de Spartacus i-a fost dat după ce a fost adus ca sclav la Capua. Din câte se cunoaşte, înainte de acest moment, ar fi făcut parte din trupele auxiliare romane, formate din aliaţi traci ce luptau în armata imperială, posibil în campaniile împotriva lui Mitridate, o informaţie ce ne parvine de la istoricul Appian.

Acelaşi Appian relatează cum “aflându-se la şcoala de gladiatori din Capua, Spartacus, urmat de 70 dintre camarazii săi, a decis să lupte pentru libertatea proprie şi nu pentru amuzamentul spectatorilor”.
Anihilând gărzile vilei lui Batiatus, stăpânul şcolii de gladiatori, Spartacus şi ai săi se înarmează şi se refugiază în preajma Muntelui Vezuviu. Aici, în tabăra sa, încep să se adune sclavi fugari din teritoriile din jur, dar şi oameni liberi, sărăciţi de administraţia romană.
Crixus şi Oenomaus, doi dintre foştii săi camarazi din şcoala de gladiatori devin ajutoarele sale de încredere la conducerea rebeliunii. Toate acestea se întâmplau în anul 73 î.Hr.
Primii ofiţeri romani trimşi împotriva sa au fost Varinius Glaber, urmat de Publius Valerius.Ambii, aflaţi în fruntea unor trupe strânse în grabă şi slab pregătite, din pricina faptului că romanii nu luau în serios revolta lui Spartacus, dar şi pentru că mare parte din trupele de elită erau angajate fie în luptele din Hispania, fie în conflictul Romei cu Mitridate al Pontului, au fost învinşi.
Glaber însuşi a fost la un pas de a fi prins de răsculaţi. Mărturie a geniului strategic manifestat de Spartacus stau relătarile lui Plutarch şi Appian, ambii notând cum, la adăpostul întunericului şi cu ajutorul unor frânghii confecţionate din surcele şi rădăcini de copac, acesta, împreună cu o parte dintre oamenii săi, au coborât, precum nişte alpinişti moderni, de pe versantul muntelui direct în mijlocul taberei romane, masacrând aproape toţi soldaţii de acolo.

Urmare a acestor victorii, numărul celor ce i se alătura lui Spartacus şi tovărşilor săi creşte rapid. Armata sa concentra acum aproximativ 70.000 de luptători, echipaţi cu arme şi, mare parte dintre ei, cu scuturi şi armuri.
În anul următor, liderul revoltei decide să-şi împartă forţele în două, strategie considerată de mulţi drept o eroare. Astfel, Crixus, în fruntea a 30.000 de oameni, îi înfruntă pe romani lângă Muntele Garganus, însă de data aceasta răsculaţii sunt nevoiţi să lupte cu ostaşi căliţi, membri ai unor legiuni de elită. Crixus cade în bătălie, împreună cu două treimi dintre soldaţii săi.
În acest timp, Spartacus, care încerca să-şi croiască drum, alături de ceilalţi răsculaţi, urmând linia Apeninilor, către Alpi, pentru a trece în Galia, este încolţit de cei doi consuli romani, Lucius Gellius Publicola and Gnaeus Cornelius Lentulus Clodianus, trimişi împotriva sa. Tracul îi invinge şi, în onoarea bunului său prieten Crixus, execută 300 de soldaţi romani, după cum povesteşte Appian în lucrarea “Războaiele civile”.
Spartacus dupa acest moment, paraseste drumul catre Galia si decide sa marsaluiasca asupra Romei. La acea data, se afla in fruntea a 120.000 de oameni, ostasi, dar si copii, femei si batrani. Pe drumul catre Roma, mai exact la Picenum, este intampinat iarasi de cei doi consuli de care am amintit mai devreme. Spartacus ii infrange din nou.
Conştient că armata sa nu este încă pregătită pentru a ataca făţiş oraşul Roma, Spartacus se opreşte în vecinătatea oraşului Thurii, îl asediază şi cucereşte şi îşi stabileşte aici tabăra. Se aprovizionează cu cantităţi uriaşe de fier, necesare pentru a putea realiza arme şi armuri pentru un număr tot mai mare de bărbaţi ce se alăturau oştirii sale.

Autorii vremii relatează că, dacă la începutul revoltei aceasta era privită cu aproape total dezinteres de romani, ba chiar ridiculizată, în cadrul alegerilor pentru funcţia de praetor din anul următor, niciun patrician roman nu şi-a anunţat candidatura pentru a-şi asuma înăbuşirea ei.
Acesta este momentul în care apare în scena Licinius Crassus, un patrician extrem de bogat, ale cărui ambiţii vizau o poziţie care să-i confere putere absolută în Roma. Preia funcţia de praetor şi pleacă spre tabăra lui Spartacus în fruntea a şase legiuni.
Pe drum, i se alătură rămăşiţele celor două legiuni care participaseră la luptele duse anterior de romani cu Spartacus, iar Crassus le pedepseşte exemplar, prin decimare. Alte surse afirmă că pedeapsa decimării a fost folosită de Crassus în cazul propriilor unităţi, învinse în câteva ciocniri cu oştenii lui Spartacus.
Oricum ar fi stat lucrurile şi oricare dintre cele două variante ar fi cea adevărată, utilizarea acestei pedepse de către noul comandant roman denotă clar intenţiile sale mai mult decât hotărare cu privire la înăbuşirea revoltei lui Spartacus.
Tracul încearcă să rupă încercuirea romană către tărâmul samniţilor, însă Crassus îi anticipează intenţia, atacă şi reuşeşte să ucidă 6.000 dintre ostaşii armatei rebelilor. Spartacus, care aştepta întăriri de cavalerie, nu intră în luptă cu toată armata sa şi, aşa cum aflăm de la Appian, hărţuieste trupele romane.
Roma primeşte cu bucurie vestea întoarcerii lui Pompei din Spania şi îl trimite pe acesta, în fruntea unei noi armate, pentru a înăbuşi răscoala. Crassus, orgolios, depune eforturi pentru a angaja lupta cu tracul înainte ca Pompei să sosească în zonă, pentru a culege singur laurii gloriei. Spartacus, pe de altă parte, conştient că armata sa are şanse mici de izbândă în faţa a două armate romane, încearcă să negocieze cu Crassus, însă acesta refuză orice dialog.

Potrivit lui Plutarch, Spartacus ar fi încercat să negocieze cu piraţii cilicieni evacuarea sa şi a 2.000 dintre însoţitorii săi pe vasele acestora în Sicilia, plănuind ca acolo să declanşeze o răscoală menită să alunge administraţia romană a insulei. Acelaşi autor relatează că tracul a fost trădat de cilicieni, care au primit plata de la răsculaţi, dar nu şi-au adus vasele la ţărm aşa cum promiseseră.
Florus şi Cicero susţin că Spartacus şi oamenii săi ar fi încercat ei înşişi să construiască corăbii pentru a putea trece în Sicilia, însă măsurile luate de Crassus au împiedicat concretizarea acestui proiect. Silit de împrejurări, Spartacus şi armata sa se retrag în zona Regium.
Curând, o nouă armată romană soseşte la Brindisi, condusă de Lucullus, abia întors din campania împotriva lui Mitridate. Spartacus realizează că liderii romani urmăresc încercuirea sa şi decide să mobilizeze toate forţele disponibile într-o ultimă confruntare cu Crassus. Lupta, după cum relatează autorii vremii, a fost lungă, disperată şi sângeroasă şi s-a desfăşurat pe malul drept al râului Sele, în zona actuală cunoscută sub numele de Senerchia, în apropierea satului Quaglietta.
Spartacus este rănit de o suliţă, iar ultima sa imagine pe câmpul de bătălie, aşa cum a fost văzut de cei din jurul său, era în genunchi din pricina rănii, dar protejându-şi trupul cu scutul aşezat în faţa sa şi strângând în pumn, în continuare, mânerul sabiei.
Din cate se pare, el şi ostaşii săi aflaţi în imediata vecinătate au fost înconjuraţi de romani şi ucişi. Cu toate acestea, trupul său nu a fost găsit niciodată, cu toate că, în mod cert, romanii l-au căutat pentru a-l expune public la Roma.
Pierderile romanilor în această ultimă înfruntare s-au ridicat la aproximativ 1.000 de soldaţi. După căderea liderului lor, răsculaţii părăsesc în dezordine câmpul de bătălie, împărţiţi în patru grupuri, deplasându-se către zona montană din apropiere.
Crassus porneşte în urmărirea lor şi, în luptele date răzleţ, reuşeşte să-i masacreze aproape pe toţi, cu excepţia a 6.000 de oameni, ce vor fi luaţi prizonieri, duşi la Roma şi crucificati pe Via Appia.

Spartacus a devenit, peste veacuri, arhetipul luptătorului pentru libertate, al liderului care îşi asumă conducerea celor asupriţi în lupta pentru a-şi croi propriul destin.
Bun strateg şi cunoscător al realităţilor dure din Peninsula Italică a veacului I î.Hr., tracul a demonstrat că romanii nu sunt de neînvins şi că Roma însăşi poate tremura în faţa acţiunilor celor pe care romanii îi considerau nişte fiinţe inferioare, nişte sclavi al căror singur rol în viaţă era să le asigure lor confort.
Faptul că trupul său nu a fost găsit după ultima înfruntare cu romanii a contribuit la constituirea mitului potrivit căruia eroul ar fi reuşit să iasă din încercuirea romană şi, alături de o mână de supravieţuitori, ar fi trecut Alpii în Galia, aşa cum plănuia iniţial.
Povestea sa, ecranizată sau transmisă prin legende, a stârnit pasiune şi a făcut din eroul trac un personaj asemeni semi-zeilor vechi. În memoria noastră, Spartacus va rămâne amintit drept tracul care a zguduit Roma din temelii.